Care este esența naturii și mecanismelor bâlbâielii?
Există un foarte bun exemplu în literatura mondială care ajută la înțelegerea naturii bâlbâielii. Alan Marshall, în I Can Jump Over Puddles, descrie o femeie care avea părul lung și urât pe bărbie. Oamenii din jurul ei s-au întrebat de ce nu l-a ras. Și este că, dacă l-ar fi ras, ar admite faptul existenței sale. Ar fi nevoie de curajul să-ți recunoști defectul, să te confrunți cu ceva neatractiv despre tine.
Această comparație ne permite să înțelegem un aspect al bâlbâielii. Bâlbâiala (în majoritatea covârșitoare a cazurilor) încearcă să-și ascundă defectul, să nege, să-l respingă, să depună eforturi mari, astfel încât nimeni să nu înțeleagă că se bâlbâie. Se luptă constant cu bâlbâitul său.
Adică, bâlbâitul neagă faptul că se bâlbâie. De asemenea, se manifestă prin faptul că bâlbâiala din timpul vorbirii face multe eforturi pentru a o ascunde.
Cum se va comporta o persoană care neagă existența mâinii sale? Își va ascunde mâna, o va masca, îi va fi teamă că cineva va înțelege ce ascunde, va fi îngrijorat constant. Cu cât își ascunde mai mult mâna, cu atât îi va acorda mai multă atenție, cu atât mai ciudat va privi în ochii altora.
Situația este similară cu bâlbâiala. Cu cât o persoană încearcă să nu se bâlbâie, cu atât începe să se tensioneze, ceea ce intensifică ulterior bâlbâiala. O persoană nu se poate gândi la ceva inutil. Dacă se gândește la respirație, acesta este gândul de a respira; dacă se gândește să nu respire, atunci acesta este și gândul de a respira. Dacă o persoană se gândește la bâlbâiala sa, acesta este gândul de a se bâlbâi, dar dacă se gândește să nu se bâlbâie, atunci acesta este același gând. De asemenea, starea de bâlbâială este puternic încărcată emoțional. Anxietatea, fricile și alte emoții negative însoțesc o persoană bâlbâită.
Aceste reflecții conduc la câteva concluzii foarte interesante. Cel mai important lucru, după părerea mea, este că este inutil să lupți împotriva bâlbâielii. Aceasta nu face decât să o întărească. Îmi doresc foarte mult să nu bâlbâi, dar tocmai cu această dorință creez și intensific bâlbâiala. Nu este paradoxal?
Acest lucru joacă probabil un rol cheie în faptul că problemele de vorbire încep de obicei să dispară la o persoană bâlbâită după vârstă mijlocie. La această vârstă, pur și simplu părăsesc deja poziția ireconciliabila care a fost înainte.
Dacă bâlbâiala este percepută dureros de o persoană, aceasta poate avea dorința de a nu vorbi sau de a vorbi cât mai puțin posibil, adică nu te expune la astfel de senzații neplăcute. Începe să se îndepărteze de situațiile de a se vorbi, să se gândească la cum să spună mai puțin sau să nu spună deloc, se retrage în sine.
Acest fenomen este numit „paradoxul jurnalului” și este descris de V. Levy. Dacă un buștean se află pe pământ, atunci este foarte ușor să mergeți pe el, dacă îl ridicați cu un metru, atunci este mai dificil să mergeți, dacă este cu 20 de metri, atunci este pur și simplu imposibil pentru o persoană nepregătită să meargă. În acest din urmă caz, o persoană începe să se gândească la cum să nu cadă. Adică își direcționează eforturile către gândurile despre cădere, programând și formând acele mișcări incomode care îl vor împiedica să treacă. Același mecanism se aplică și balbismului.
