În psihologia modernă, este obișnuit să înțelegem „conștiința” ca un astfel de mod de a reflecta realitatea obiectivă în psihicul uman, în care experiența practicii socio-istorice a omenirii servește ca o legătură de legătură, mediată.
Instrucțiuni
Pasul 1
Conștiința este cea mai înaltă formă a psihicului și, potrivit lui Karl Marx, „rezultatul condițiilor socio-istorice pentru formarea unei persoane în activitate de muncă, cu comunicare constantă cu alte persoane”, adică „Produs public”.
Pasul 2
Modul de existență al conștiinței, așa cum se poate vedea din sensul cuvântului, este cunoașterea, ale cărei părți componente sunt procese cognitive precum:
- senzație;
- percepție;
- memorie;
- imaginație;
- gândire.
Pasul 3
O altă componentă a conștiinței este conștiința de sine, capacitatea de a distinge între subiect și obiect. Cunoașterea de sine, inerentă doar omului, aparține aceleiași categorii.
Pasul 4
Conștiința, potrivit lui Karl Marx, este imposibilă fără conștientizarea obiectivelor oricărei activități, iar imposibilitatea de a desfășura activități de stabilire a obiectivelor pare a fi o încălcare a conștiinței.
Pasul 5
Ultima componentă a conștiinței este considerată a fi emoțiile umane, manifestate în evaluarea relațiilor atât sociale, cât și interpersonale. Astfel, o tulburare a sferei emoționale (ura față de o persoană iubită anterior) poate servi drept indicator al conștiinței afectate.
Pasul 6
Alte școli oferă propriile concepte ale categoriei conștiinței, convergând în evaluarea conștiinței ca proces de reflectare a realității de către organele percepției și punerea în aplicare a componentelor sale (senzații, reprezentări și sentimente) la nivelul percepției, dar divergând mai departe:
- structuraliștii - deduc natura conștiinței din conștiința însăși, încercând să evidențieze elementele de bază, dar se confruntă cu problema poziției inițiale a purtătorului conștiinței deja la nivelul definiției;
- funcționaliști - au încercat să considere conștiința ca o funcție biologică a organismului și au ajuns la concluzia despre inexistență, „ficțiune” a conștiinței (W. James);
- Psihodologia gestaltică - consideră conștiința ca rezultatul transformărilor complexe conform legilor Gestaltului, dar nu poate explica activitatea independentă a conștiinței (K. Levin);
- abordarea activității - nu separă conștiința și activitatea, deoarece nu poate separa rezultatele (abilități, stări etc.) de premise (obiective, motive);
- psihanaliza - consideră conștiința ca un produs al inconștientului, deplasând elementele aflate în conflict în câmpul conștiinței;
- psihologia umanistă - nu ar putea crea un concept coerent al conștiinței („Conștiința este ceea ce nu este și nu este ceea ce este” - J.-P. Sartre);
- psihologia cognitivă - consideră conștiința ca o parte a logicii procesului cognitiv, fără a include această categorie în scheme specifice proceselor cognitive;
- psihologia cultural-istorică - definește conștiința ca fiind condiția principală și mijloacele de a se stăpâni pe sine, asumarea gândirii și a afectării ca părți ale conștiinței umane (L. S. Vygotsky).
